Generalul în rezervă Dorin Toma, comandant al Diviziei Multinaționale Sud-Est a NATO între 2022 și 2025, susține că discursul Bucureștiului despre România ca hub de securitate, energie sau logistică pentru Ucraina este slab susținut de deciziile din interiorul guvernului. El spune că România riscă să rămână un furnizor de rute logistice, cu puține beneficii economice.
Toma afirmă că România este descrisă de mult timp drept hub energetic, deși producția de gaze din Marea Neagră nu a început, și că discuțiile despre coridorul vertical au fost prudente. El amintește că vara trecută țara a importat energie electrică de oriunde a putut, cu perspectiva unei pene de curent în fiecare seară.
În opinia sa, reconstrucția Ucrainei a început deja și este probabil să dureze o generație. El o descrie ca acoperind infrastructura, reluarea activității economice, schimbarea industrială, modernizarea statului și reintegrarea populației, dincolo de repararea clădirilor, drumurilor și podurilor avariate de război. El spune că Kievul a invitat România să participe fără ezitare.
Un mecanism pe care autoritățile ucrainene îl promovează este patronajul regional, în cadrul căruia statele partenere sprijină reconstrucția unor comunități, orașe și regiuni anume. Toma spune că mai multe state europene au format deja astfel de parteneriate cu autoritățile locale ucrainene, în timp ce altele sunt interesate de cooperarea economică, și că potențialul mecanismului rămâne insuficient folosit. Un parteneriat teritorial, susține el, ar putea construi contacte durabile cu administrațiile locale, o imagine mai clară a nevoilor comunităților și o implicare mai timpurie în pregătirea proiectelor, ceea ce ar putea ușura participarea economică și atribuirea contractelor.
El adaugă că reconstrucția are și o latură geopolitică. Geografia poate face România indispensabilă din punct de vedere logistic pentru reconstruirea țării vecine, în timp ce transformarea acestei poziții în investiții, capacitate industrială și influență economică depinde de instrumentele pe care le creează statul. Concurența dintre companii europene, americane, ucrainene și altele pentru un rol în aceste lucrări a început deja, spune el, iar România se confruntă cu alegerea între a furniza servicii și rute sau a deveni un actor economic în transporturi, porturi, energie, materiale de construcții, industria de apărare și logistică.
Toma spune că în septembrie 2024 Ucraina a cerut oficial României să examineze patronajul asupra reconstrucției unei regiuni ucrainene afectate de război și a solicitat participarea concretă a companiilor românești. Guvernul anterior a declarat că susține parteneriatele locale și regionale, însă nu a fost făcut public niciun progres concret privind un aranjament de patronaj, iar el nu vede niciun semn că grupul interministerial înființat anul trecut ar fi lucrat consecvent sau eficient. El spune că noile guverne din România reiau adesea dosarele de la început, astfel încât rezultatele sunt întârziate.
Noul guvern intenționează, de asemenea, să numească un oficial responsabil de reconstrucția Ucrainei și să formeze un alt grup interministerial. În mai 2026, România a participat la Summitul Internațional al Orașelor și Regiunilor Ucrainei. Ulterior au fost anunțate 22 de acorduri și memorandumuri, care implică zece regiuni ucrainene și parteneri din unsprezece țări. Republica Moldova s-a numărat printre acești parteneri. România nu apare printre semnatari și, spune Toma, continuă să analizeze problema. El consideră că deciziile lente sunt o explicație mai probabilă decât o opțiune strategică deja stabilită sau limite financiare ori de securitate, deși motivele nu au fost prezentate de autoritățile de la București.
El spune că patronajul regional poate necesita finanțare pe mai mulți ani, personal de specialitate, relații permanente cu administrația ucraineană și acceptarea riscurilor de securitate. Rezultatele, în opinia sa, s-ar vedea din câți bani au fost efectiv mobilizați, câte companii românești au primit sprijin și ce valoare a contractelor a fost obținută. El conchide că, până atunci, o șansă concretă ca România să participe la reconstrucția Ucrainei rămâne nefolosită.