Israelienii merg la urne pe 27 octombrie, la primele alegeri legislative de după atacul Hamas din 7 octombrie 2023. Votul are trăsăturile unui referendum despre Benjamin Netanyahu și despre felul în care a condus cel mai lung război pe care Israelul l-a purtat de la întemeierea statului, în 1948. Sondajele plasează blocul său conservator ușor în urma taberei principalului său rival, fostul șef al Statului Major General, Gadi Eisenkot. Niciuna dintre părți nu pare în măsură să obțină singură cele 61 de mandate necesare pentru o majoritate în Knessetul cu 120 de locuri.
Partidul Yashar al lui Eisenkot deține un mic avans în sondaje față de Likudul lui Netanyahu, ambele fiind aproape de 23 de mandate. Lista comună a lui Naftali Bennett și Yair Lapid, Beyachad, a coborât la circa 13. Blocul premierului se situează în jurul a 50 de mandate, iar opoziția sionistă este la un nivel comparabil. Partidele mai mici, inclusiv cele ultraortodoxe, sunt așteptate să decidă cine guvernează, iar loialitatea ultraortodocșilor față de Netanyahu nu mai este tratată ca sigură. Eisenkot a exclus intrarea într-un guvern condus de actualul prim-ministru, deși politica israeliană a rescris adesea angajamentele de campanie odată ce încep negocierile pentru majoritate.
Capitalele occidentale se întreabă cât de mult s-ar schimba, de fapt, politica externă a Israelului dacă Netanyahu ar pierde. Jan Philipp Burgard, care a urmărit campania de la Tel Aviv pentru rețeaua de corespondenți Axel Springer, descrie speranța unui nou început ca pe o imagine occidentală: un nou șerif care ar putea schimba atmosfera și ar ajuta Israelul să recâștige încrederea partenerilor internaționali. Articolul tratează această speranță ca reală și, totodată, ca pe un risc de așteptări exagerate. Un alt lider ar putea vorbi altfel, negocia mai atent și repara relații deteriorate, păstrând totuși principiile de securitate asupra cărora societatea israeliană este, în linii mari, de acord.
Bilanțul lui Eisenkot este legat de o doctrină de linie dură. După războiul din 2006, în fruntea Comandamentului de Nord, a formulat principii cunoscute ulterior drept doctrina Dahiya, numită după cartierul din Beirut asociat cu Hezbollah: forță la scară largă împotriva zonelor din care acționează un adversar, menită să impună pierderi suficient de grele pentru a descuraja o nouă confruntare. Ideea că localitățile din care vine focul ar deveni ținte militare a rămas una dintre cele mai controversate părți ale acestei abordări. Ea nu înlătură obligația de a distinge obiectivele militare de civili. Ca șef al Statului Major General, între 2015 și 2019, a condus campania dintre războaie, sute de lovituri, multe discrete, menite să limiteze consolidarea Iranului în Siria. După 7 octombrie a intrat în cabinetul de război. Fiul său a fost ucis în luptele din Gaza. În 2024 a părăsit guvernul, dând vina pe Netanyahu pentru lipsa unei strategii privind ceea ce ar urma operațiunilor militare. El contestă felul în care este condus războiul și absența unei ieșiri politice. Nu pune la îndoială nevoia de a învinge Hamas pe cale militară. Săptămâna trecută a promis că va distruge aripa militară a Hamas și va pune capăt controlului grupării asupra Fâșiei în 18 luni. Niciun candidat cu o șansă reală de a deveni prim-ministru nu centrează campania pe un stat palestinian. Eisenkot însuși a respins această chestiune ca irelevantă după 7 octombrie.
Concluzia lui Burgard este precaută: o schimbare de guvern ar aduce cel mult o corecție. În Gaza, încetarea focului din octombrie 2025 a oprit operațiunile majore. Potrivit Ministerului Sănătății din Gaza, aflat sub administrația Hamas, peste 1.200 de palestinieni au fost uciși de când a intrat în vigoare încetarea focului, iar bilanțul raportat de minister de la octombrie 2023 a depășit 73.000. Hamas nu a fost dezarmat, iar administrarea Fâșiei după război rămâne neclară. Eisenkot fixează un termen de 18 luni. Netanyahu a promis victoria totală de doi ani. Niciuna dintre formule nu răspunde cine ar conduce Gaza și în ce condiții.
Cisiordania este locul în care o schimbare de guvern ar putea fi mai ușor de văzut. Violența coloniștilor împotriva palestinienilor a devenit atât de frecventă și de gravă încât constituie o problemă diplomatică majoră pentru Israel. Luna trecută, circa două duzini de state, conduse de Regatul Unit, Franța și Canada, au impus sancțiuni coloniștilor violenți. Săptămâna trecută, coloniști mascați au agresat brutal o jurnalistă americană în timp ce documenta o astfel de violență, atrăgând condamnări care au inclus și Statele Unite. Eisenkot promite aplicarea legii și limite pentru coloniștii violenți. Netanyahu depinde de parteneri de dreapta naționalist-religioasă, pentru care extinderea colonizării este un obiectiv ideologic. Pentru capitalele europene care tratează Cisiordania ca principalul diferend cu Israelul, acesta ar fi un test concret, măsurabil în anchete, sancțiuni, protecția comunităților amenințate și aplicarea efectivă a legii.
Diferența cea mai netă privește Iranul și condițiile unui nou război. Conflictul început la începutul acestui an se află într-o pauză fragilă. Atacurile directe au încetat în mare măsură, dar Iranul continuă lovituri periodice asupra petrolierelor care traversează Strâmtoarea Hormuz. Donald Trump a indicat că ia în calcul un nou val de lovituri masive după alegerile de mijloc de mandat din Statele Unite, de pe 3 noiembrie. Relatările citate în articol spun că Netanyahu ar insista pentru această opțiune și a discutat-o discret cu secretarul apărării Pete Hegseth, în timp ce un al treilea portavion american ar fi în drum spre Golf. O reluare a luptelor în noiembrie este tratată ca o posibilitate serioasă, cu prețuri mai mari la petrol, transport maritim mai scump și noi perturbări ale comerțului mondial. Netanyahu a publicat recent o doctrină de securitate care include explicit lovituri preventive. Eisenkot pune o condiție mai strictă: o acțiune militară împotriva Iranului ar fi justificată în fața unei amenințări iminente de dobândire a unei arme nucleare, iar el spune că nu are cunoștință de o astfel de amenințare acum. Articolul pune în contrast o lovitură preventivă, îndreptată împotriva unui pericol care s-ar putea agrava mai târziu, cu preempțiunea unui atac judecat ca iminent, indicând iunie 1967 ca exemplu obișnuit de preempțiune și lovitura din 1981 asupra reactorului irakian Osirak ca prevenție. Acest decalaj este descris ca una dintre puținele diferențe electorale care ar putea schimba direct șansa unui nou război regional.
Eisenkot a criticat și discursul lui Netanyahu despre transformarea Israelului într-o super-Sparta, argumentând că premierul a deteriorat grav relația Israelului cu societatea americană, dincolo de administrația aflată la putere. Sprijinul SUA înseamnă muniție, interceptoare, cooperare militară și acoperire diplomatică și depinde, de asemenea, de Congres, de partide și de alegători. Pierderea simpatiei în rândul tinerilor americani și în interiorul Partidului Democrat este prezentată ca o vulnerabilitate pe termen lung, chiar dacă legătura personală dintre premierul israelian și președintele SUA rămâne strânsă. Trump are propriile interese. Relația cu Israelul este de așteptat să rămână apropiată, oricine ar forma următorul guvern, iar plecarea lui Netanyahu nu ar șterge temeiurile confruntării dintre Washington și Teheran. Trump a intervenit în campania israeliană, susținându-l public pe actualul prim-ministru pe rețelele sociale. Analista Dahlia Scheindlin observă că poziția de ansamblu a lui Netanyahu nu s-a schimbat în mod fundamental în doi ani și că coaliția sa a rămas sub o majoritate pe tot parcursul acestei perioade. Un mesaj de la Washington poate mobiliza alegătorii pentru o zi. Este mult mai greu, în ultima săptămână, să repari o pierdere de încredere pe care doi ani de război nu au înlăturat-o.
Pentru România, alegerile depășesc un interes general față de Orientul Mijlociu. Un război reînnoit cu Iranul în noiembrie ar putea scumpi petrolul și ar face rutele comerciale mai puțin sigure. Efectele ar trece printr-o Europă care suportă deja costul sprijinului pentru Ucraina și presiunea propriilor probleme economice. Pentru consumatori și companii, o criză regională poate însemna rapid combustibil mai scump, livrări întârziate și costuri suplimentare.
Canalul militar este separat. Dacă relatarea despre un al treilea portavion american care navighează spre Golf se confirmă, articolul spune că ea ar trebui citită și în raport cu reevaluarea forțelor convenționale americane în Europa. Resursele Washingtonului sunt mari și finite. Orientul Mijlociu, Indo-Pacificul și flancul estic apelează uneori la aceleași tipuri de capacități: apărare aeriană, informații, aviație, logistică și muniții. O escaladare în Golf nu înseamnă automat că forțele pleacă din Marea Neagră. Înseamnă cerere suplimentară asupra resurselor americane și o nouă competiție pentru atenția liderilor politici și militari. Pentru București, un conflict regional prelungit poate afecta cât de disponibil este sprijinul și cât de repede sunt onorate alte angajamente, chiar fără o schimbare declarată a priorităților.
Canalul bilateral este direct. Industria de apărare a Israelului participă la programe de echipamente pentru Armata României, iar în Israel trăiește o comunitate numeroasă de oameni din România și de descendenți ai lor. Legăturile sunt militare, economice și umane, dincolo de relația dintre două guverne. Un cabinet israelian mai hotărât să repare relațiile cu Europa, inclusiv prin măsuri în Cisiordania, ar face mai ușor pentru București să păstreze echilibrul între parteneriatul cu Israelul și pozițiile comune ale Uniunii Europene. Asta nu ar înlătura orice dezacord. Ar lăsa mai mult loc pentru cooperare și mai puține momente în care diplomația română trebuie să gestioneze tensiunea dintre parteneri importanți.
Oricine ar câștiga, campania arată cât de atent trebuie separată o schimbare de lider de o schimbare a politicii de securitate. O alternanță în Israel ar putea conta mai mult pentru momentul și condițiile unui nou război cu Iranul decât pentru obiectivele militare din Gaza. Pentru România și pentru alte state mici și mijlocii, această diferență este practică: politica externă trebuie construită pe ceea ce un nou guvern poate schimba și pe ceea ce consensul intern îl va împinge să continue.