Germania a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial fără posibilitatea de a importa petrol în mod liber din cauza amenințării unei blocade și nu a putut acumula rezerve mari din cauza costului. Un eseu despre energie în geopolitica capitalismului târziu afirmă că Germania depindea, prin urmare, de petrol sintetizat din cărbune, de țiței intern și de importuri pe uscat provenite în principal din România.
Liderii germani se așteptau ca o serie de campanii scurte să le aducă Europa. Planul a eșuat când Marea Britanie a continuat să lupte, iar Germania a rămas responsabilă pentru necesarul de petrol al Europei, fiind totodată izolată de piețele mondiale. În iunie 1941, Germania a invadat Uniunea Sovietică pentru a ajunge la câmpurile petroliere de la Baku, un obiectiv pe care nu l-a atins niciodată. Penuria de combustibil a contribuit la eșecul ofensivei lui Hitler din 1942: diviziile Panzer din Caucaz erau uneori oprite zile întregi în așteptarea combustibilului. Până în 1944, Aliații distruseseră uzinele germane de combustibil sintetic, care asigurau 92 la sută din combustibilul său de aviație.
Eseul plasează acea problemă de aprovizionare din timpul războiului într-un argument mai amplu, potrivit căruia controlul asupra explorării, transportului și vânzării petrolului a devenit o monedă a puterii în secolul al XX-lea și potrivit căruia conflictele și sancțiunile ulterioare au continuat să trateze rutele energetice și exporturile drept pârghii strategice.