Profesorul Radu Albu Comănescu a avertizat că marile puteri ar putea ajunge la înțelegeri care să schimbe echilibrul geopolitic al Europei fără să le dea statelor din regiune un cuvânt decisiv. Într-un interviu pentru Adevărul, el a spus că pericolul real pentru România și Europa de Est poate fi mai subtil decât o nouă împărțire a lumii.
El a spus că Casa Albă ar avea așteptări mari de la un format trilateral cu Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping, care ar putea apropia pacea chiar dacă nu ar aduce-o. Statele Unite, a argumentat el, au în continuare cel mai larg set de instrumente privind războiul din Ucraina: față de Rusia, sancțiuni financiare, restricții comerciale, limite asupra tehnologiei și accesului la piețele internaționale, plus stimulente selective, cum ar fi relaxarea unor măsuri economice sau facilitarea unor acorduri comerciale punctuale; față de Ucraina, ajutor militar, schimb de informații, sprijin financiar și garanții de securitate. Aceste pârghii fac din Washington actorul extern cel mai bine plasat pentru a accelera sau a bloca o reglementare.
El a subliniat că instrumentele nu sunt totuna cu un rezultat. O pace durabilă are nevoie de o formulă pe care ambele părți să o poată accepta, iar distanța dintre ele este mare. Rusia caută recunoașterea câștigurilor teritoriale și o reproiectare amplă a arhitecturii de securitate a Europei, în timp ce Ucraina insistă asupra suveranității sale și asupra unor garanții credibile de securitate pentru viitor. Nicio combinație de presiune și recompense, a spus el, nu poate elimina pe deplin această contradicție. Dacă vor avea loc discuții trilaterale, ele ar acoperi probabil și competiția dintre SUA și China, controlul armelor nucleare, stabilitatea Orientului Mijlociu după evenimentele din primăvară și piețele energetice. Declarații recente ale președintelui Trump sugerează că un summit s-ar putea concentra puternic pe armele nucleare și pe relațiile dintre marile puteri, nu doar pe Ucraina.
Privind istoria, Comănescu a spus că presiunea diplomatică și economică poate produce armistiții, încetări ale focului sau înțelegeri temporare, dar nu o reconciliere reală. O pace pe care una dintre părți o vede ca impusă din exterior riscă să devină doar o pauză între runde de lupte: violența pe termen scurt scade fără ca cauzele mai adânci să fie rezolvate. Există și o limită de legitimitate. Cu cât părțile direct implicate simt mai mult că marile puteri decid în locul lor, cu atât este mai probabil să conteste rezultatul. Kievul și Uniunea Europeană, care se simte împinsă la margine, au reacționat critic la ideea de a discuta despre Ucraina fără Ucraina, iar președintele Zelenski a insistat că orice negociere privind viitorul țării sale trebuie să includă reprezentanți ucraineni. Presiunea economică funcționează cel mai bine atunci când voința politică de compromis există deja; altfel, sancțiunile sau stimulentele financiare pot schimba ritmul războiului, nu logica lui de fond. O pace stabilă are nevoie de un minim de încredere între adversari și de sentimentul comun că războiul nu este opțiunea mai bună.
Întrebat dacă o axă Putin-Xi-Trump ar putea produce sfere de influență sau chiar o nouă Yalta, el a spus că riscul este real chiar dacă nu ar lua forma unei Yalta clasice, motiv pentru care simpla idee a unui summit în trei neliniștește multe capitale europene. Istoria este plină de cazuri în care puteri puternic înarmate au încercat să stabilizeze sistemul trasând zone de interes reciproc. Ideea summitului a alimentat această îngrijorare pentru că Ucraina nu ar participa direct, iar sfera în care ar fi plasată ar aduce Rusia în vecinătatea imediată a României. În practică, el nu crede că aceasta este o nouă Yalta clasică, pentru că lumea de astăzi este mult mai fragmentată decât cea din 1945.
Chiar și înțelegeri informale între Washington, Moscova și Beijing ar depinde de mulți actori intermediari: Uniunea Europeană, statele NATO, Ucraina însăși, o Turcie ambivalentă, o Indie mai prezentă pe plan internațional decât în 1945, când încă nu exista ca stat, și alții. Capacitatea celor trei lideri de a redesena singuri ordinea internațională este mult mai mică decât sugerează comentariile. Riscul mai subtil și mai realist, a spus el, nu este o împărțire formală a lumii, ci înțelegeri tacite privind prioritățile strategice. Washingtonul ar putea fi tentat să pună pe primul loc competiția cu China. Beijingul ar căuta stabilitate economică și acces la piețe, cu prioritate pentru piața cea mai dependentă de comerțul chinez, cea europeană. Moscova ar încerca să obțină o recunoaștere implicită a zonelor de influență de la granițele sale. În acest scenariu, Europa și Ucraina ar trebui să fie extrem de atente: când marile puteri se întâlnesc, cei absenți de la masă riscă să descopere că se află în meniu.
Întrebat dacă G20 ar putea găzdui o înțelegere bilaterală sau multilaterală de o asemenea amploare, el a spus că grupul este prin natura sa un forum de consultare între marile economii ale lumii, nu un mecanism clasic de negociere și garantare a păcii. Un acord privind Ucraina ar fi mai probabil pregătit mai devreme, în discuții restrânse, și doar anunțat sau consacrat politic în marja unui summit G20. Discuțiile recente despre o posibilă întâlnire între Trump, Putin și Xi merg în această direcție. G20 oferă totuși o legitimitate internațională mai largă: o înțelegere prezentată într-un cadru care include atât state occidentale, cât și puteri emergente ar căpăta o validare politică mai amplă decât una pur bilaterală. În același timp, China, Europa, India, Statele Unite și Rusia au interese net diferite, astfel încât summitul ar putea servi mai degrabă drept scenă pentru un acord decât drept locul în care acesta este efectiv încheiat.
Despre liniile roșii ale Kievului, el a spus că linia fundamentală pentru conducerea Ucrainei este supraviețuirea statului într-o formă teritorială viabilă și sustenabilă. O pace poate include compromisuri teritoriale de facto, dar recunoașterea formală și definitivă a pierderilor teritoriale ar fi foarte dificilă. Există o diferență între a spune că acele teritorii nu pot fi recuperate acum și a spune că sunt cedate pentru totdeauna. Kievul ar putea accepta o înghețare a liniilor de contact existente, un armistițiu lung și chiar o amânare a pretențiilor teritoriale, cerând în același timp garanții de securitate, acces în continuare la arme occidentale, integrare economică europeană și principiul că anexările prin forță nu sunt recunoscute juridic. Ceea ce ar transforma un compromis într-o capitulare pe plan intern este mai puțin pierderea de teritoriu decât impresia că Ucraina a fost abandonată, inclusiv de propria conducere, și lăsată fără o perspectivă strategică. Dacă o înțelegere poate fi prezentată ca o etapă de consolidare și de reconstrucție a statului, ar putea fi acceptată; dacă este văzută ca o simplă concesie impusă din exterior, stabilitatea ei politică va fi fragilă.
Pentru Kremlin, a spus el, orice acord trebuie să poată fi prezentat publicului rus ca dovadă că Rusia și-a impus voința strategică. Moscova ar urmări probabil cel puțin trei obiective: păstrarea controlului asupra unei părți semnificative din teritoriile ocupate, limitarea integrării militare occidentale a Ucrainei, inclusiv a accesului la arme occidentale, și recunoașterea Rusiei ca interlocutor indispensabil în materie de securitate europeană. Victoria pe care o caută Kremlinul poate fi mai degrabă simbolică, pentru că un eșec militar este monstruos de umilitor pentru un stat care revendică nu doar statutul de superputere — și Statele Unite au pierdut destule războaie —, ci rolul de a remodela sistemul de securitate al Europei prin presiune. Narațiunea rusă urmărește să arate că presiunea occidentală nu i-a schimbat comportamentul strategic și că statutul său de mare putere trebuie acceptat. Istoria relațiilor ruso-occidentale sugerează că Moscova respectă acordurile atunci când costul încălcării lor depășește beneficiul. Formulările diplomatice nu garantează stabilitatea; o face balanța netă de putere. Dacă Rusia apreciază că o revenire la lupte este avantajoasă și ieftină, niciun text nu va fi de ajuns. Dacă prețul revenirii la conflict devine prohibitiv, înțelegerea are o șansă să dureze. România, a spus el, are mult de învățat din asta.
Europa de Est, a notat el, tremură la gândul că marile puteri ar putea decide peste capul europenilor, inclusiv într-un format restrâns SUA-China-Rusia. Aceasta este una dintre marile anxietăți strategice ale Europei în prezent. Europenii au investit masiv în sprijinirea Ucrainei, însă există teama că deciziile finale ar putea fi discutate într-un format din care Europa lipsește sau în care, cu forțe puternic pro-ruse la putere, ea încetează să-și susțină propriile poziții. Chiar dacă Washington, Moscova și Beijing vorbesc între ele, punerea în practică a oricărui acord depinde în mod semnificativ de Uniunea Europeană și de NATO. Reconstrucția Ucrainei, sancțiunile economice, comerțul, asistența financiară, securitatea frontierelor și prezența militară pe flancul estic rămân în mare măsură instrumente europene și euro-atlantice, atât timp cât Bruxelles-ul și capitalele asociate le înțeleg și aleg să le folosească.